Parinte permisiv = parinte ideal?

autor: Echipa GP

Pericolul bulimiei nervoase

Bulimia nervoasa este o afectiune psihiatrica caracterizata de episoade recurente de ingestie...

Jucarii care stimuleaza creativitatea copilului

Poate ca acum 20 ani era mult mai greu sa gasim o jucarie care sa stimuleze creativitatea...

Importanta examenului dentar la copii

Pe vremuri oamenii isi pierdeau dintii de tineri, dantura se ingalbenea si se inegrea si...

Ce site-uri viziteaza copilul tau?

Soneria insista cu zbarnaitul strident. Tresar. Arunc privirea spre geam - bezna....

Influenta calculatorului la pubertate!

Computerele, jocurile video si internetul sunt, fie ca vrem, fie ca nu vrem, parte din viata...

Taguri: parinte permisiv ideal copil educatie

Parintii, ca si copiii, nu sunt perfecti prin definitie. Multi ajung sa devina un model pentru micutii lor, multi devin in timp un etalon pentru definitia de parinte, dar ei nu se nasc astfel. Calitatea de parinte se invata treptat, din greseli, regrete si decizii compensatorii. Si, mai important, meseria de parinte se deprinde printr-o adaptare reciproca: a copilului la exigentele parintilor si a celor din urma la personalitatea micutului.

Acestea fiind zise, parintele permisiv pare cel mai aproape de notiunea de parinte ideal, nu-i asa? Si totusi, lucrurile nu stau chiar astfel...

Portretul parintelui ingaduitor
Doua sunt motivele pentru care o mamica sau un tatic devin prea toleranti. Fie pentru ca adultul este in cautarea afectiunii pe care nu a primit-o in copilarie si pe care o asteapta acum de la princhindelul sau, fie pentru ca parintele uraste autoritatea, din pricina unei educatii prea stricte oferite de proprii sai parinti.
In primul caz, parintele nu vrea sa se opuna dorintelor copilului, din frica de a nu fi iubit. In cel de-al doilea caz, adultul confunda fermitatea cu rigiditatea si idealizeaza rolul de parinte. Acest tip de parinte este ranit de fiecare data cand copilul sau sufera cel mai mic afront din partea altora si cere tuturor celor din jur sa-i arate celui mic aceeasi toleranta.
Pe langa cele doua categorii, mai exista si tipul "parintelui-prieten", care este ingaduitor pentru ca fermitatea intra in contradictie cu statutul sau autoimpus de "camarad". Acest gen de parinte este strigat de copilas pe numele mic, participa la toate jocurile micutului, ii face toate poftele si ii organizeaza petreceri extravagante.

Riscuri pentru copil
Atunci cand are de-a face cu un parinte care cere si necesita afectiune, copilul va simti ca acest tip de autoritate este usor bizara si ca, in relatia lor, adultul este cel care are mai multa nevoie de protectie, si nu invers - cum ar fi normal. Ca urmare, atunci cand cel mic va avea nevoie de ceva, va gasi sprijin la altii si nu la propriul parinte.
Parintele-prieten, in loc sa intareasca prin atitudinea sa legatura cu micutul, va obtine exact efectul invers. Cel mic se va indeparta treptat de el, sanctionandu-i comportamentul si faptul ca nu a reusit sa-si impuna autoritatea.
Un tata sau o mama care, din diferite motive, sunt prea ingaduitori arata copilului ca nu au capacitatea de a-i fixa limite. In lipsa oricaror repere, acesta va deveni debusolat, impulsiv si chiar agresiv, dispretuindu-si parintii pentru falimentul principiilor lor educationale.

Se poate schimba ceva?
Da, cu conditia ca parintele sa-si constientizeze lipsurile. Mai intai, trebuie identificata sursa acestei excesive tolerante.
Daca ii acordam celui mic prea multa libertate din dorinta de a fi iubiti, acest lucru nu este nici util, nici firesc intr-o astfel de relatie. Nu trebuie uitat ca cei mici isi iubesc oricum parintii. Respectul trebuie castigat. In plus, nu se poate ignora faptul ca nu parintii trebuie sa se simta protejati prin afectiunea copiilor, ci invers.
Daca va numarati printre parintii cu viziuni liberale in privinta educatiei si considerati ca un copil nu are nevoie de reguli, interdictii si "morala", ghidandu-se foarte bine si singur, greseala va apartine. Orice copil simte nevoia sa fie indrumat si cenzurat, pentru ca altfel nu va sti niciodata daca a ales bine sau rau, daca atitudinea sa se incadreaza in "norma" sau nu. Va deveni nesigur sau isi va face un merit din sfidarea oricaror reguli.
In cazul parintelui-prieten, va fi necesara o repozitionare in raport cu cel mic. Autoritatea parentala trebuie sa se situeze deasupra si nu pe acelasi plan cu micutul. Parintele nu trebuie sa se joace alaturi de copil, ci sa-l antreneze pentru joaca. Este un antrenor, nu un coechipier.

Comentarii