Cum ne raportăm la nevoile copilului nostru?

Orice părinte îşi doreşte un copil fericit. Din păcate, deşi în cele mai multe cazuri copiii sunt doriţi şi înconjuraţi cu multă dragoste de toţi membrii familiei, sunt tot mai multe situaţii în care aceştia se înstrăinează afectiv de părinţi.

Chiar dacă dorinţele copilului sunt numeroase şi capricioase, nevoile sale sunt puţine şi relativ uşor de satisfăcut. Părintele trebuie să facă diferenţa între nevoie şi dorinţă. Dacă nevoia este vitală şi încetează pentru o vreme atunci când este satisfăcută, dorinţa este mereu prezentă. Este adevărat că, fără dorinţă, viaţa ar înceta să meargă mai departe. Însă despre dorinţă se poate discuta, negocia, obiectul ei poate fi înlocuit cu un altul, mai puţin costisitor pentru părinţi.

Dorintele copiilor

De multe ori, dorinţa copiilor pentru diverse dulciuri sau jucării care mai de care mai sofisticate, ascunde nevoia lor de afecţiune. Sunt părinţi care, neputând să-şi petreacă timpul cu copiii lor - fie că lucrează prea mult, fie că nu deţin abilitatea necesară de a pătrunde în lumea interioară a copilului – compensează acest gol cumpărând jucării, dulciuri, hăinuţe. Este surprinzător de cât de puţine are nevoie un copil pentru a fi fericit. Adesea, puteţi vedea copii care se joacă cu un băţ găsit în parc sau pietricele de pe drum şi care emană mai multă bucurie decât aceia care au maşinuţe sau păpuşi scumpe, şi pe care le aruncă după prima jumătate de oră.

Principala nevoie a unui copil îngrijt corespunzător - care nu duce lipsă de hrană, adăpost, haine uscate şi curate - este aceea de a primi afecţiune. Aceasta nu înseamnă să fie tot timpul sărutat, mângâiat sau scutit de la cel mai mic efort. Nu este necesară nici prezenţa permanentă a părinţilor în preajma lui. În condiţiile în care cei mai mulţi părinţi lucrează, iar mamele sunt active profesional şi social, timpul efectiv petrecut cu copilul se restrânge foarte mult. De regulă, părinţii apelează la alternative cum ar fi bunicii, bonele, grădiniţele, centrele after-school. Sarcina părinţilor devine astfel una mai grea, trebuind să condenseze într-o perioadă scurtă de timp interacţiunile lor cu copilul.

Adesea, încercând să educe sau punând accentul pe efectuarea temelor şi pe problemele şcolare, părinţii uită să se raporteze afectiv la copil. Este „de la sine înţeles” că îşi iubesc copilul şi de aceea trec de multe ori cu vederea să i-o spună.

Un părinte afectuos:

Nevoia de afecţiune din partea părinţilor, nesatisfăcută, rămâne ca o rană superficial închisă. Aceasta se redeschide cu fiecare nereuşită din viaţa sentimentală, socială sau profesională. Mai bine mascată de unii, mai greu de ascuns de către alţii, lipsa de afecţiune în anii copilăriei se află la baza multor tulburări şi disfuncţii ulterioare (depresii, atacuri de panică, tulburări digestive, etc.)