Rolul educatiei in dezvoltarea copiilor

In pedagogie, una dintre problemele fundamentale ale dezvoltarii este data de sursa educabilitatii umane.  Doua mari teorii au fost date ca raspuns la aceasta problema, ambele fiind diametral opuse.

Prima este o teorie foarte optimista, si pune toata responsabilitatea educabilitatii pe mediu. Este cunoscuta sub numele de "teoria ambientalista" si sustine faptul ca intr-un mediu optim oricine poate fi educat astfel incat sa se atinga exact un anumit scop. Este totusi interesant faptul ca teoria ambientalista include in mediu toate elementele cu care un individ interactioneaza, dar nu de la inceputul vietii ci chiar din momentul fecundarii pana la sfarsitul vietii sale. Astfel s-a atras atentia asupra importantei sanatatii mamei dar si modului de viata in perioada materna. Mediul intrauterin poate fi afectat in foarte multe moduri iar rezultatele pot varia de la dificultati la nastere pana la boli sau  anomalii. Medicamentele, fumatul matern, bolile, dieta alimentara dar si mediul extern al mamei sunt factori care influenteaza fatul si implicit dezvoltarea si educabilitatea sa mai tarziu.

Cea de-a doua teorie, considerata extrem de pesimista, este teoria ineista (sau teoria ereditara). Aceasta supraestimeaza valoarea genetica a individului in educatie, atribuindu-i toate meritele. Teoriile ineiste sunt mult mai vechi decat genetica, astfel toata premiza se bazeaza pe simple presupuneri. Este adevarat ca talentele, aptitudinile si orice ar putea fi ereditar influenteaza individul, dar acestea raman in stare latenta, doar ca potential si nu se manifesta decat sub actiunea mediului. Sa consideram copiii ca mici adulti care vor evolua in timp, fara a fi necesara interventia mediului sau de altfel fara a fi nevoie de o educatie.

Raspunsul la aceasta problema a fost data de drumul optim dintre aceste doua teorii extreme, si anume asa numita "teoria dublei determinari". Toata dezvoltarea umana, ca intreg este dictata atat de mediu cat si de fondul genetic. Oricat de bine am incerca sa educam un copil sa ajunga, sa zicem, un pictor, daca acesta nu are simtul artistic, creativitatea, sensibilitate catre frumos si o minte critica nu va putea niciodata trece de pragul unui pictor mediocru, asta in cel mai bun caz. Iar aici se observa importanta geneticii. Mediul vine ca raspuns, sau consecinta complementand ereditatea si stimuland toate, sau macar o buna parte din abilitatile si talentele fiecaruia.

Acum este oarecum usor sa vedem de ce unii psihologi si pedagogi au fost de parere ca genetica este cea mai importanta parte, sau chiar unica parte din educabilitate. Despre genii, spre exemplu, se spune ca prin natura lor nu pot fi opriti, indiferent de mediul in care traiesc. Partea geniala din acestia va iesi la suprafata orice am face. La polul opus, din nou putem considera ca fiecare copil nou nascut este o pagina alba pe care, prin educatie scriem noi ce vrem. Dar in cele din urma, realitatea ne-a aratat ca nu este o simpla pagina alba ci mai mult o pagina dintr-o carte de colorat; avem conturul deja creeat, dar prin mediul acesta va putea fi colorat. Am putea incerca sa coloram alte forme si sa nu tinem cont de conturul deja existent sau dimpotriva sa nu coloram nimic si sa speram ca va lua forma dorita de la sine, dar nici una din aceste metoda nu este benefica desenului.