Modele de invatare

Modelele de invatare sunt descrise dupa cinci criterii, si anume, valorile vizate, teoriile stiintifice, modalitatile pedagogice pe care le mobilizeaza, activitatile persoanei care invata (copilului sau elevului, in functie de context) si statutul si tratamentul erorilor care apar in baza acestor criterii.

Sunt cunoscute trei modele care sustin teorii diferite, si anume:

1. Modelul amprentei:  este cel mai vechi model; In aceasta abordare a invatarii elevul sau copilul este considerat o pagina alba sau un pahar care poate fi umplut. Dupa cum se observa, deficienta sa sta in desconsiderarea influentelor caracteristiclor innascute, adica aptitudinilor, temperamentelor si trasaturilor transmise genetic. In acest caz, a invata inseamna a umple paharul sau golurile aparute, deci tot procesul pedagogic se reduce la o simpla relatie de comunicare, transmitator, receptor. Rolul elevului este pasiv si nu sunt luate in considerare particularitatile individuale, ci in cel mai bun caz doar particularitatile de varsta. Din pacate acest model este folosit foarte des in scoli de catre profesori, sau chiar si de catre parinti.

2. Modelul conditionarii: este centrat pe ceea ce este observabil in actul de invatare, respectiv comportamentul de raspuns legat in mod logic de stimulul care l-a declansat. A invata inseamna in acest caz a alege comportamentul adecvat stimului. Acest model este baza pe doua postulate, si anume a) este inutil sa explicam comportamentul facand referinta la interiorul persoanei si b) trebuie sa ne limitam la observarea comportamentului in relatia sa cu mediul. Ideea in acest model  este de construire a unor lanturi de reflexe conditionate. O metoda foarte aproape de ideea de dresaj, datorita faptului ca rezultatele obtinute sunt independente de subiect, dobandirea conduitelor, atitudinilor si comportamentelor fiind o constrangere exterioara, si deci temporara. Acest model nu este nici transferabil nici generalizabil.

3. Modelul construtivist al invatarii: este cel mai recent model. Acest model analizeaza operatiile intelectuale ca procesele ce se produc in invatare. Activitatea profesorului sau educatorului (parinte dar nu numai) consta in organizarea situatiilor problema ce trebuie rezolvate, a supune spre studiu cazuri reale, a analiza practici etc. Practic acest model sustine faptul ca in orice proces de invatare este o faza de destabilizare dupa care urmeaza o faza de reconstructie ajungandu-se din nou la un echilibru. A invata inseamna trecerea de la o stare de dezechilibru, datorata unui obstacol, la o stare de echilibru superior, in masura in care el inseamna o mai buna intelegere si posibilitati de actiune superioare. Prin asimilare, persoana structureaza efectiv sau mintal obiectul in timp ce prin acomodare obiectul transforma persoana, restructurandu-i schemele mintale si comportamentale.