In cautarea propriei identitati

Identitatea reprezintă conştiinţa imaginii de sine a individului, aşa cum este percepută pe de o parte de el însuşi, iar pe de altă parte de către ceilalţi. Identitatea se formează progresiv şi presupune identificarea propriilor valori, interese şi abilităţi, evaluarea capacităţii de a lua decizii şi de a face faţă diverselor situaţii, alegerea stilului de viaţă, a profesiei, a partenerului de viaţă etc.

Până în perioada adolescenţei copilul nu-şi poate influenţa prea mult propria existenţă, părinţii  fiind cei care iau decizii pentru el. Şi e firesc să fie aşa, copilul dobândind cu timpul capacitatea de a-şi purta singur de grijă şi de a lua decizii corecte.
Însă, copilul creşte şi trece în perioada de adolescenţă. Iar a fi adolescent înseamnă şi a-şi dezvolta personalitatea şi identitatea proprie - care cu siguranţă, datorită unicităţii individuale, vor fi altele decît cele ale părinţilor. Este absolut normal pentru adolescenţi să aibă opinii, gânduri şi valori proprii despre viaţă - e ceea ce îi pregăteşte pentru maturitate.

Odată cu transformările corporale de la debutul adolescenţei apar şi modificări psihologice. Pe de o parte adolescentul devine neliniştit simţind că se depărtează de reperele cunoscute în ce priveşte modul de a fi, a gândi şi a simţi, nemaifiind copilul protejat înconjurat de universul părintesc cu afecţiunea, protecţia şi educaţia de până acum, iar pe de altă parte simte nevoia de a se detaşa de aceste repere, pornind în căutarea unor noi surse de interes şi de plăcere.

Descoperirea identitatii

Descoperirea identităţii proprii presupune aflarea răspunsurilor la întrebările majore ale vieţii:

• Cine sunt eu?
• Care este drumul meu în viaţă?

Adolescenţii trec printr-un laborios proces de a se înţelege pe ei înşişi şi de aceea au un comportament în permanentă schimbare.

Schimbările prin care trec şi transformarea într-o persoană care ia singură decizii, i-ar putea surprinde pe părinţi, aceştia avînd nevoie de o perioadă de "acomodare". Ei nu sunt obişnuiţi cu acea "nouă" persoană şi văd încă în faţa lor un copil pe care l-au protejat şi pentru care au luat decizii.

Astfel părinţii sunt "aruncaţi" într-o zonă de disconfort psihic şi, în multe familii, această perioadă poate cauza stări de conflict între adolescenţi şi părinţi. Adolescenţii sunt supăraţi pentru că ei cred că părinţii nu îi respectă şi nu le oferă libertate, iar părinţii pentru că ei nu sunt obişnuiţi ca lucrurile/situaţia să le scape de sub control.

De regulă, în timp, tensiunile scad din intensitate pe măsură ce părinţii încep să se obişnuiască cu ideea că adolescentul lor are dreptul la anumite opinii şi identitate care poate fi diferită de a lor. Cu toate acestea, acomodarea părinţilor şi adolescenţilor la schimbările survenite şi noile lor roluri pot dura cîţiva ani.

Comunicarea între părinţi şi adolescenţi bazată pe ascultare şi respect reciproc duce la înţelegerea şi gestionarea corectă a situaţiilor specifice acestei perioade. Părinţii nu trebuie să uite că au fost şi ei adolescenţi, şi în multe cazuri pot înţelege ce se întîmplă, chiar dacă, în contextul socio-cultural în continuă transformare, trebuie să se adapteze la noi forme de educaţie.